Inițiativa pentru Europa

Pe 26 septembrie 2017, Emmanuel Macron, președintele Franței, a ținut la Universitatea Sorbona, un discurs intitulat ”Inițiativa pentru Europa – O Europă suverană, unită, democratică”.

Discursul original poate fi accesat pe Facebook și Twitter.

M-am ”hazardat” la traducerea integrală a acestui discurs (această postare) pentru că ”Inițiativa pentru Europa” pare să jaloneze viitorul Uniunii Europene din care România face parte de la 1 ianuarie 2007.

Discursul lui Emmanuel Macron pentru o Europă suverană, unită, democratică

 

Am venit să vă vorbesc despre Europa. ”Din nou”, vor spune unii.  Vor trebui să se obișnuiască pentru că voi continua. Pentru că aceasta este lupta noastră, istoria noastră, identitatea noastră, orizontul nostru, ceea ce ne protejează și ne oferă un viitor.

”Chiar acum? E necesar?”, vor spune alții. Pentru că pentru ei nu e niciodată un moment bun pentru a vorbi de Europa. Întotdeauna e prea devreme sau deja prea târziu. Ei s-au obișnuit cu abordări tactice. E mult mai simplu să nu explici niciodată unde vrei să ajungi, sau unde vrem să ne conducem popoarele și să nu ai argumente pentru că ai pierdut pur si simplu obiectivul. Și, de fapt, este mult mai confortabil să discuți îndelung în ședințe despre instrumente, fără a ști exact unde mergem.

Toată lumea s-a obișnuit deci să nu mai spună ce gândește, ce dorește, lăsând să se creadă că aceasta e tactica. Experiența a arătat că asta nu duce la nimic.

Să vorbim despre asta la Sorbona, domnule rector, are multe semnificații. Toți suntem sensibili la prestigiul acestui amfiteatru. Dar Sorbona nu a fost de la început acest amfiteatru. A fost mai întâi o idee. O idee susținută de câțiva erudiți și de discipolii lor care își construiau viitorul stând pe paie.

Nu acest amfiteatru face ca Sorbona să existe. Dacă ea trăiește azi, este datorită ideii pe care profesorii și elevii săi și-o fac despre cunoaștere: o idee a cărei vigoare a traversat deja opt secole. Europa este, de asemenea, o idee. O idee purtată de-a lungul secolelor de pionieri, de optimiști, de vizionari, și pe care, fără încetare, la rândul nostru trebuie să ne-o reapropriem. Căci cele mai frumoase idei, cele care ne fac să progresăm, care îmbunătățesc soarta oamenilor sunt întotdeauna fragile. Și Europa nu va trăi decât prin ideea pe care ne-o facem despre ea. Depinde de noi să o vitalizăm, să o facem mai frumoasă și mai puternică, să nu permitem să ne oprim la forma pe care i-o dau circumstanțele istorice. Căci această formă trece, dar ideea rămâne, și aspirația sa trebuie să fie a noastră.

A trăi în colegialitate, acesta era idealul lui Robert de SORBON. Și intelectuali și erudiți de pretutindeni participau la cconstrucția gândirii europene. În timpul războaielor și crizelor, în timpul tuturor vicisitudinilor Istoriei care au lovit Europa, această gândire nu a încetat să se dezvolte, să radieze. Și acolo unde haosul ar fi putut triumfa, civilizația l-a învins întotdeauna.

Suntem urmașii acestei istorii. Suntem urmașii celor două deflagrații care ar fi trebuit să arunce noaptea asupra Europei noastre, cele din secolul trecut, două războaie mondiale care au decimat Europa noastră și care ne-ar fi putut înghiți. Dar împreună am depășit încercările fără a le uita lecțiile. Ideea a triumfat asupra ruinelor. Ideea de fraternitate a fost mai puternică decât răzbunarea și ura.

Luciditatea părinților fondatori a transformat această luptă seculară pentru hegemonie europeană în cooperare fraternă sau în cooperare pacifistă. În spatele Comunității Cărbunelui și Oțelului sau al Pieței comune stă promisiunea păcii, prosperității pe care s-a clădit proiectul.

Când Grecia, Spania, Portugalia intrau în Piața comună o generație mai târziu, aceste cuvinte nu erau tehnice. Ele erau, pentru fiecare din ele, care ieșeau din dictatură, ecoul libertății. Când ceea ce numeam atunci Europa de Est, de la Polonia la Bulgaria, s-a alăturat acestui proiect o generație mai târziu, același suflu de speranță ne-a animat. Reparam, în sfârșit, o poveste începută în 1947. Pentru numeroase țări care cunoscuseră cele mai grave opresiuni, alăturarea la Uniunea Europeană apărea ca o promisiune inedită de emancipare.

Fără îndoială, nu era suficient să vezi că această Europă creștea la adăpost. Protejată, în primul rând, de restul lumii. Securitatea sa nu era treaba ei: era asigurată de America. Economia sa cunoștea deja calea de urmat: să prindă din urmă America. La adăpost și de propriile popoare. Proiectul european care se năștea era misiunea unora, care adunau firele unui continent deșirat în timp ce depășeau pasiunile populare.

Miza vitală există încă. Dar digurile în spatele cărora Europa se putea dezvolta au dispărut. Iat-o astăzi mai fragilă, expusă rafalelor mondializării, și ceea ce este fără îndoială mai rău, ideilor care se prezintă ca soluții preferabile.

Aceste idei au un nume: naționalism, identitarism, protecționism, suveranitate de criză. Aceste idei, care de atâtea ori au aprins focurile în care Europa ar fi putut pieri, iată-le din nou în aceste ultime zile, cu haine noi. Ele se consideră legitime pentru că exploatează cu cinism teama popoarelor. De prea mult timp, am ignorat puterea lor. De prea mult timp am crezut cu certitudine că trecutul nu se mai întoarce, am crezut că am învățat lecția, ne-am gândit că ne-am putea adânci în lâncezeală, obișnuință, abandonând puțin această aspirație, această speranță pentru Europa care ar deveni o dovadă că am pierdut firul.

Dar pasiunile triste ale Europei sunt tot aici, rechemate la noi, și ele fascinează. Ele știu să te facă să uiți cohorta de nenorociri care le-au însoțit întotdeauna în cursul istoriei. Ele liniștesc și, îndrăznesc să spun, că mâine pot învinge, nu pentru că popoarele sunt credule! Nu pentru că ideea europeană e moartă! Ci pentru că, prin inconștiență, slăbiciune sau orbire, am creat condițiile victoriei lor. Pentru că am uitat să ne dorim cursul acestei aspirații. Pentru că am uitat să apărăm Europa! Pentru că am uitat să facem propuneri pentru Europa. Pentru că am lăsat să se instaleze îndoiala.

Ce le spun ei popoarelor noastre? Că ei au soluția. Că ei le vor proteja. Dar care sunt provocările? Toate provocările care ne stau în față – de la încălzirea globală, tranziția digitală, trecând prin migrație, terorism, sunt provocări globale în fața cărora o națiune care se slăbește ea însăși nu poate face decât pre puțin.

Ei își mint popoarele, dar noi am lăsat să se întâmple asta pentru că am vrut să se instaleze ideea că Europa a devenit o birocrație neputincioasă. Peste tot în Europa am explicat că unde era o constrângere, ea era europeană! Când neputința era la ușa noastră, nu eram noi ci Bruxelles-ul! Uitând că Bruxelles-ul suntem noi, mereu, în orice clipă! Noi nu am mai propus, nu am mai vrut. Nu voi lăsa nimic, nimic celor care promit ura, diviziunea și izolarea națională. Nu le voi lăsa nicio propunere. Europa trebuie să le facă, noi trebuie să le susținem, astăzi și acum.

Pentru că da, nu ne permitem să păstrăm aceleași obiceiuri, aceleași politici, același vocabular, aceleași bugete. Nici nu putem alege calea izolării naționale, care ar fi un naufragiu colectiv. Nu trebuie să ne lăsăm intimidați de iluzia izolării! Refuzând această minciună vom fi la înălțimea epocii noastre, urgenței și gravității sale.

Singura cale care să ne asigure viitorul, cea despre care vreau să vă vorbesc astăzi, trebuie trasată de noi, de voi. Este recreerea unei Europe suverane, unite și democratice. Să îndrăznim împreună să croim acest drum. Așa cum am spus-o de fiecare dată în fața francezilor, o spun din nou azi, cu o convingere intactă: Europa pe care o cunoaștem este prea slabă, prea lentă, prea ineficace, dar numai Europa ne poate asigura capacitatea de a acționa în lume, de a face față marilor provocări contemporane.

Într-un cuvânt, numai Europa poate să asigure o suveranitate reală, capacitatea noastră de a exista în lumea actuală, apărându-ne valorile și interesele. Suveranitatea europeană trebuie construită, este nevoie să o construim. De ce? Pentru că ceea ce constituie, ceea ce creează identitatea noastră profundă, acest echilibru al valorilor, această raportare la libertate, la drepturile omului, la justiție este inedit pe Planetă. La fel, această atașare de economia de piață, dar și de justiția socială. Ceea ce reprezintă Europa nu putem încredința orbește, nici pe cealaltă parte a Atlanticului, nici granițelor Asiei. Noi trebuie să o apărăm și să o construim în contextul acestei mondializări.

Și astfel, în loc să ne concentrăm toată energia asupra divergențelor noastre interne, așa cum o facem acum de prea mult timp, în loc să ne pierdem bătăliile într-un război civil european – căci din dezbatere bugetară în dezbatere financiară, în dezbateri politice, despre asta e vorba – ar trebui mai degrabă să analizăm modul în care să facem o Europă puternică în lume, așa cum va fi ea. Și cum să construim, astfel, cele șase fundamente cheie ale suveranității, indispensabile pentru a reuși.

În legătură cu fiecare dintre aceste mize, trebuie să luăm de acum înainte măsuri concrete. Primul fundament, fundamentul oricărei comunități politice, este securitatea. Trăim în Europa o dublă mișcare: o dezangajare progresivă și ineluctabilă a Statelor Unite și un fenomen terorist de durată care are ca proiect asumat fracturarea societăților noastre libere. În aceste domenii, Europa și-a conștientizat, în sfârșit, fragilitatea și necesitatea de a acționa împreună. Trebuie să intensificăm eforturile depuse pentru combaterea finanțării terorismului și a propagandei teroriste pe Internet. Am început să o facem. Trebuie să ne consolidăm securitatea informatică și să creăm un spațiu de securitate și o justiție comună.

În materie de apărare, obiectivul nostru trebuie să fie capacitatea de acțiune autonomă a Europei, complementară celei asigurate de NATO. Temelia acestei autonomii a fost pusă, fiind realizate progrese istorice în ultimele luni. În iunie anul trecut, am pus bazele acestei Europe a Apărării; o cooperare structurată permanentă, care permite să ne asumăm angajamente sporite, să avansăm împreună și să ne coordonăm mai bine; dar și un Fond european de apărare pentru finanțarea capacităților noastre și a cercetării noastre. Acestei fundații indispensabile, suntem pe cale să îi oferim un conținut, prin schimburi între diferitele state care doresc să avanseze în această direcție.

Dar trebuie să mergem mai departe. Ceea ce lipsește cel mai mult Europei de astăzi, această Europă a Apărării, este o cultură strategică comună. Incapacitatea noastră de a acționa împreună într-un mod convingător subminează credibilitatea noastră ca europeni. Nu avem aceleași culturi parlamentare, istorice, politice și nici chiar aceleași sensibilități. Și nu vom schimba asta într-o zi. Dar vă propun ca de acum înainte să încercăm să construim împreună această cultură, propunând o inițiativă europeană de intervenție care vizează dezvoltarea acestei culturi strategice comune.

Pentru a crea această apropiere, avem nevoie de o schimbare profundă. Prin urmare, propun partenerilor noștri să primească în armatele noastre naționale – și lansez această inițiativă în armatele franceze – militari voluntari venind din toate țările europene, care să participe cât mai implicat posibil la munca noastră de anticipare, informații, planificare si susținere a operațiunilor. La începutul următorului deceniu, Europa va trebui să aibă o Forță comună de intervenție, un buget comun de apărare și o doctrină comună de acțiune.

Vreau ca această cultură comună să se extindă, în lupta împotriva terorismului, și asupra serviciilor noastre de informații. Prin urmare, doresc să creez o Academie Europeană de Informații pentru a consolida legăturile dintre țările noastre prin activități de instruire și schimburi.

În fața internaționalizării terorismului, Europa securității trebuie să fie scutul nostru. Aceștia se infiltrează peste tot în Europa, ramificațiile lor sunt aici; prin urmare, trebuie să acționăm împreună. De la prevenire la represiune. De aceea, trebuie să instituim un Parchet European împotriva criminalității organizate și a terorismului, în completarea atribuțiilor actuale care tocmai au fost stabilite.

Securitatea, după cum am perceput-o în mod tragic în ultimele zile, nu înseamnă doar bombe și kalașnikoave. Și perturbările climatice ne amenință securitatea ca niciodată, și în fiecare săptămână fură vieți în Europa. De aceea, sper că vom putea crea o Forță europeană de protecție civilă care să pună în comun mijloacele noastre de salvare și intervenție, care să permită reacția la tot mai multele catastrofe naturale, de la incendii la uragane, de la inundații la cutremure.

O Europă care se unește pentru a proteja, a interveni, a salva vieți, este o Europă care găsește sensul acestei fraternități pe care am pus-o în centrul ei, care iese din incantație pentru a acționa în mod concret și a demonstra puterea acțiunii colective.

Asigurarea suveranității noastre la scară europeană, al doilea fundament cheie, se referă la controlul frontierelor noastre, păstrându-ne în același timp valorile. Criza migrației nu este o criză, este o provocare care va dura mult timp. Ea s-a instalat ca urmare a inegalităților profunde generate de globalizare. Și Europa nu este o insulă. Suntem aici, iar destinul nostru este legat de cel al Orientului Apropiat și al Orientului Mijlociu, precum și de cel al Africii. Ne confruntăm cu această provocare, este aici, la nivel european, și trebuie să-i răspundem. Numai cu Europa putem să ne protejăm eficient frontierele, să îi primim cu demnitate pe cei care au dreptul la azil și să îi integrăm cu adevărat și, în același timp, să îi trimitem repede înapoi pe cei care nu sunt eligibili pentru această protecție.

Atâta timp cât îi vom lăsa pe unii dintre partenerii noștri să fie copleșiți de sosirile masive ale migranților fără a-i ajuta să-și gestioneze granițele, atâta timp cât procedurile noastre de azil vor rămâne lente și disparate, atâta timp cât vom fi incapabili să organizăm împreună întoarcerea migranților care nu au dreptul la azil, ne vor lipsi atât eficacitatea, cât și umanitatea.

În următorii ani, Europa trebuie să admită că aceasta este principala ei provocare. Și avem doar o singură opțiune, doar o alternativă: retragerea între frontierele noastre, care ar fi atât iluzorie cât și ineficientă, sau construirea unui spațiu comun al frontierelor, azilului și imigrației.

De aceea, îmi doresc ca în anul următor să fie adoptate diversele texte aflate în discuție care reformează politica noastră privind migrația. Doresc să fie creat un veritabil Birou European pentru Azil, care să accelereze și să armonizeze procedurile noastre, să avem în sfârșit fișiere conectate și documente de identitate biometrice securizate, deoarece acum, în Franța, procesăm zeci de mii de cereri de azil pe care partenerii noștri europeni deja le-au refuzat; să se creeze treptat o poliție a frontierelor europene care să garanteze peste tot în Europa o administrare strictă a frontierelor și să asigure întoarcerea celor care nu pot rămâne. Să se finanțeze în mod solidar un amplu program de instruire și de integrare a refugiaților, căci a le face un loc refugiaților care și-au riscat viața, acasă la ei și pe drum, este datoria noastră comună de europeni și nu trebuie să pierdem din vedere acest lucru.

Dar trebuie să facem acest lucru fără a lăsa povara în sarcina câtorva, indiferent dacă sunt țara de intrare sau țara de destinație finală. Construind termenii unei adevărate solidarități, alese, organizate și concertate. Și prin acest fundament-cheie, vom reuși să creem acest spațiu comun pe care îl propun.

Această solidaritate, această preocupare pentru eficacitate începe cu munca tuturor. De aceea, am întreprins în Franța o amplă activitate de reformă pentru a primi mai bine refugiații, pentru a spori relocările în țara noastră, pentru a accelera procedurile de azil inspirându-ne din modelul german și pentru a fi mai eficienți în expulzările necesare. Ceea ce doresc pentru Europa, Franța începe încă de acum să facă ea însăși.

De asemenea, trebuie să vedem mai departe și vă spun foarte clar, cele mai solide granițe, cele mai ambițioase politici de securitate nu vor putea stopa migrația de durată. Numai stabilizarea și dezvoltarea țărilor de origine le vor fi opri. Ceea ce alimentează marile migrații contemporane sunt inegalitățile care s-au instalat și crizele care decurg din acestea. Dacă Europa trebuie să aibă o frontieră pe care trebuie să o protejăm și să facem să fie respectată, Europa trebuie să aibă, înainte de toate, un orizont și acest orizont este cel al politicii sale externe, care trebuie să aibă priorități clare: în primul rând Mediterana, inima civilizației noastre. I-am întors spatele neîndrăznind să vedem crizele. Or, astăzi, ele marchează acest spațiu.

Politica noastră comună în Mediterana și Africa trebuie acum consolidată. În ultimele săptămâni am încercat să facem acest lucru, prin asocierea constantă a Uniunii Europene cu inițiativele luate pentru Libia, pentru Sahel. Dar, în ansamblu, politica noastră europeană nu ar trebui să mai perceapă Africa ca pe un vecin amenințător, ci ca pe un partener strategic cu care trebuie să facem față provocărilor de mâine: angajarea tinerilor, mobilitatea, lupta împotriva schimbărilor climatice, revoluțiile tehnologice.

Îmi doresc ca parteneriatul nostru cu Africa să fie un element al refacerii proiectului european. Ajutorul pentru dezvoltare trebuie să crească, m-am angajat la asta în numele Franței și, de la an la an, îl vom majora de fiecare dată, îl vom majora și pentru a-l folosi mai bine, deoarece o cifră în sine nu înseamnă o politică și de multe ori pe acest subiect avem obsesia simbolurilor. Și credem că o politică de dezvoltare este redusă la o cifră. Vom acționa mai bine cu societatea civilă.

Dar acest ajutor public pentru dezvoltare trebuie să fie și european, cu o ambiție reînnoită și sunt gata pentru asta și doresc din acest motiv să relansez pe o bază nouă proiectul privind taxa asupra tranzacțiilor financiare europene pentru a finanța această politică.

Știm pe de rost dezbaterea. De ce de fiecare dată aceste inițiative duc la eșec? Deoarece metodele tehnice pe care le reținem în final penalizează mai mult o țară decât o alta. Așadar, am o propunere simplă. Există două țări în Europa care au o taxă pe tranzacțiile financiare: Franța – și spun asta cu mult mai multă umilință pentru că unul dintre predecesorii mei a ales-o. Să luăm această taxă, să o generalizăm la nivelul Europei și sunt gata, sunt chiar un voluntar în donarea integrală a resurselor pentru ajutorul public la dezvoltarea europeană.

Dar există o altă țară care are, de asemenea, taxă pe tranzacțiile financiare, este Marea Britanie, cu mult înaintea noastră, este ceea ce se numește Stamp Duty. Dacă unii se tem de o concurență neloială, deoarece, într-adevăr, dacă ar trebui să impunem o taxă incomensurabilă asupra tranzacțiilor financiare – care a fost prevăzută de unii predecesori pentru alții – și asta ar distruge chiar capacitatea voastră de a crea activitate economică, nu ar fi sustenabilă. Dar dacă vom decide în mod colectiv să adoptăm taxa britanică, nimeni nu ne-ar putea spune că acest lucru ar crea inconveniente sau polarizări pentru competitivitatea Uniunii Europene. Nu! Deci, să luăm unul sau altul dintre aceste modele simple, cu o bază largă, dar, în sfârșit, să o facem. În orice caz, eu voi face totul pentru asta.

După cum ați înțeles, a treia cheie a suveranității noastre este această politică externă, acest parteneriat cu Africa, această politică de dezvoltare care trebuie să ne ducă la crearea unui vast proiect bazat pe investiții încrucișate, pe educație , sănătate, energie. Dacă Europa nu sesisează această șansă, alții o vor face și dacă nimeni nu o face, numai Europa va suferi toate consecințele.

Cel de-al patrulea fundament-cheie al suveranității noastre este capacitatea de a putea răspunde la prima dintre marile transformări ale lumii, tranziția ecologică. Această transformare completă revoluționează modul în care producem, redistribuim și ne comportăm. Europa este astăzi la mijloc, dar alegerea noastră este simplă: vrem să continuăm să producem ca ieri și să apăram o competitivitate în fața puterilor care fac această alegere sau care au făcut-o sau vrem să accelerăm și să devenim conducători ai unui nou model de producție care nu va fi doar un model economic ci va fi un model de societate, de civilizație, care va permite, de asemenea, regândirea inegalităților, externalităților unei societăți în care principale victime ale dezechilibrelor sunt cei mai slabi și cei mai fragili?

Eu am făcut alegerea mea, cred cu tărie că Europa trebuie să se afle în fruntea unei tranziții ecologice eficiente și echitabile. Pentru aceasta trebuie să ne transformăm transporturile, locuințele, industriile noastre. Pentru aceasta trebuie să investim și să încurajăm cu fermitate această transformare. În primul rând, trebuie să punem un preț corect carbonului, suficient de ridicat pentru a asigura această tranziție. Aici, din nou, va fi o luptă. Aici din nou se va face lobby, rezistența va spune că este o idee bună, dar să creștem cu numai câțiva euro. Dacă, în anii următori, nu vom avea un preț semnificativ al carbonului pe tonă pentru a permite reorientări profunde ale economiilor noastre, atunci va fi inutil.

Studiile arată că un preț de sub 25 până la 30 de euro pe tonă, nu este eficace. Trebuie să ne îndreptăm spre acest orizont și, de astăzi, trebuie să ne organizăm pentru a face acest lucru, este indispensabil. Un preț minimal semnificativ, un preț real unic, o tranziție reală pentru a iniția această transformare a economiilor noastre, pentru a sprijini sectoarele care vor avea nevoie, pentru a sprijini teritoriile care vor fi victime ale acestor schimbări prin contracte adaptate realității locale care vor permite favorizarea teritoriilor în care modelele de producție trecute au fost cele mai prezente pentru a le face să beneficieze de crearea de noi locuri de muncă.

Această tranziție necesită, de asemenea, o piață europeană a energiei care să funcționeze într-adevăr și, prin urmare, să vrem și să promovăm interconexiunile. Pentru mult timp le-am frânat pentru că nu erau neapărat în centrul intereselor noastre corporatiste. Avem nevoie, cu Spania, cu Portugalia, cu toți vecinii noștri, să dezvoltăm aceste interconexiuni. De ce? Deoarece, în anumite perioade, în cazul în care energia regenerabilă este produsă în masă, de ea trebuie să benefieze întreaga Europă. În alte perioade, în care energia nucleară este indispensabilă, cu emisii scăzute de dioxid de carbon, fără emisii de carbon și cu costuri reduse, trebuie de asemenea să o punem în comun. Vom avea o piață europeană a energiei care să funcționeze mai bine dacă dezvoltăm aceste interconexiuni într-un mod accelerat.

Pentru a reuși în această strategie trebuie să ne asigurăm, de asemenea, că industriașii noștri cei mai expuși mondializării sunt pe picior de egalitate cu companiile, industriile concurente din alte regiuni ale lumii care nu au aceleași exigențe de protecție a mediului. De aceea avem nevoie de o taxă pe emisiile de carbon la frontierele Europei, este indispensabilă.

Prețul minimal, interconexiunile/interconectările, contractul de tranziție a teritoriului, taxa la frontieră asupra emisiilor de carbon, aceștia sunt cei patru piloni ai acestei ambiții energetice pentru Europa. Nu se va întâmpla într-o zi, știu că unii vor opune rezistență, dar dacă refuzăm să vorbim sau să ne mișcăm în această direcție, știu un lucru, nu se va întâmpla niciodată. Deci, să ne fixăm un termen clar: cinci ani, zece ani în care să construim tranziția, dar de astăzi, să pornim. Europa trebuie să fie vârful de lance al acestei tranziții energetice și are nevoie de această ambiție, de această piață unificată pentru a construi acest model.

Această ambiție europeană nu trebuie, desigur, să fie numai defensivă. De aceea, propun și crearea unui program industrial european de susținere a vehiculelor curate și de creare a infrastructurii comune, astfel încât să fie posibilă traversarea Europei fără a o distruge. Avem nevoie de noi proiecte majore, care vor reconcilia ambițiile noastre industriale în acest domeniu.

O Europă care garantează viziunea noastră exigentă pentru dezvoltare durabilă este, de asemenea, o Europă a securității și a suveranității alimentare și în acest scop plasez această ambiție aici. Trebuie să punem deschis întrebările potrivite: politica noastră agricolă comună [PAC] protejează fermierii și consumatorii noștri? Mă uit la ultimii ani și nu am pe deplin acest sentiment și am ajuns la această formă de paradox în care PAC a devenit un tabu francez în timp ce fermierii noștri nu încetează să-i denunțe funcționarea.

Politica agricolă nu trebuie să fie o politică de supra-administrare a tuturor regiunilor Uniunii Europene, a tuturor sectoarelor și, foarte adesea, a unei politici a veniturilor menite să sprijine tranziția, creînd uneori scheme complexe pe care ne e foarte greu să le explicăm popoarelor noastre.

Politica agricolă europeană trebuie să permită agricultorilor să trăiască cu demnitate din veniturile lor, protejându-i împotriva fluctuațiilor pieței și a crizelor majore, trebuie să-i ajute să evolueze pentru a construi o agricultură mai responsabilă. Vor exista întotdeauna în Europa mai multe modele agricole și doresc ca fiecare țară să își poată conduce această transformare în conformitate cu ambițiile și preferințele sale. Iar această nouă politică agricolă comună, pentru a nu mai fi birocratică și nedreaptă, trebuie să fie instrumentul tranziției agricole, al suveranității noastre în fața marilor provocări ale globalizării. Trebuie să redea vitalitatea, ambiția regiunilor noastre rurale.

Cu alte cuvinte, doresc să putem institui într-o manieră lipsită de complexe și inedită o politică agricolă comună care să aibă în vedere în primul rând două obiective: să ne protejeze împotriva acestor pericole majore, volatilității piețelor globale care ar putea pune în pericol suveranitatea alimentară a Europei; să favorizeze marea tranziție agricolă europeană și să lase o mai mare flexibilitate la nivel național pentru a organiza viața teritoriilor și a sectoarelor, să reducă birocrația, să o lase la nivel regional, să sprijine într-un mod mai flexibil sectoarele peste tot acolo unde alegerile care rămân alegeri colective asupra terenurilor sunt necesare.

Exigența europenilor este de a avea încredere în produsele alimentare și produsele pe care le folosesc în fiecare zi și aceasta face parte din securitatea alimentară pe care am menționat-o. Și vedem și aici că abordarea la scară europeană este inevitabilă. Am experimentat-o vara trecută cu ceea ce se numește acum criza ouălor. Am văzut că disfuncțiile dintr-un singur loc în Europa, pentru că suntem o piață integrată, au consecințe în întreaga Europă și pot pune la îndoială securitatea alimentară, cu o cerere perfect legitimă din partea concetățenilor noștri de a avea adevărul în timp real cu privire la toate aceste subiecte.

Prin urmare, trebuie să instituim o autoritate europeană de investigație și control pentru combaterea fraudei, garantarea siguranței alimentare și asigurarea standardelor de calitate în întreaga Europă. Această transformare, trebuie să o coordonăm de asemenea. Și în această privință, susțin opțiunea președintelui JUNCKER de a pune capăt pretutindeni în Europa dublului standard alimentar și de a face ca această autoritate să fie garantul acestei convergențe legitime.

De asemenea, exigența europenilor este de a avea încredere în experții care ne aduc clarificări. Dezbaterile noastre recente privind glifosatul, disruptorii endocrini, demonstrează necesitatea unei evaluări științifice europene mai transparente și mai independente, a unei cercetări mai bine finanțate care să permită identificarea riscurilor și propunerea de alternative. Este esențial. Avem astăzi dezbateri politice care încearcă uneori să înlocuiască dezbaterea științifică. Știința este cea care trebuie să evidențieze periculozitatea și care trebuie apoi să indice, în mod independent și transparent, alternativele demonstrate științific. În niciun caz știința nu ar trebui să se retragă în fața angajamentelor politice care se substituie atunci cuvintelor unor cunoscători sau cuvintelor autorității și nici nu ar trebui să accepte să lase locul discursurilor publice care sunt ale lobiștilor, intereselor industriale și celor care construiesc opacitatea asupra deciziilor colective pe care le așteaptă concetățenii noștri.

Al cincilea fundament cheie al suveranității noastre trece prin revoluția digitală. Această provocare este și cea a unei transformări profunde a economiilor noastre, a societăților noastre, a imaginației noastre. Transformarea digitală nu este un sector de activitate, nu este o anecdotă contemporană și Europa are multe de pierdut și de câștigat din asta. Europa are acest atașament unic față de echilibrul permanent dintre libertate, solidaritate și securitate și acesta este în joc în revoluția digitală. Europa, care a construit după război un model economic de recuperare, trebuie să preia conducerea acestei revoluții prin inovare radicală. Și deci, da, peste tot în Europa, trebuie să facem totul pentru a avea acești campioni ai digitalului, pentru a atrage talentele științifice și antreprenoriale.

Știu că asta îi nemulțumește uneori pe unii. Aceasta este politica pe care doresc să o duc în Franța în plan economic. Nu mai e timpul în care economiile noastre pot fi construite ca și cum ar fi închise, ca și cum talentele nu s-ar mișca și antreprenorii ar fi legați de un par. Îl putem deplânge, dar e dus. Această revoluție digitală este cea a talentelor și atragerea lor înseamnă a-i atrage și pe alții și asta este sensul a ceea ce face guvernul, a ceea ce fac, printre altele, în cadrul guvernului primul-ministru, ministrul economiei și finanțelor și ministrul inovării, învățământului superior și al cercetării.

Vom continua să urmărim aceste reforme, dar și Europa are nevoie de ambiție în acest moment. Doresc ca Europa să preia conducerea în această revoluție prin inovare radicală. Să creăm în următorii doi ani o Agenție europeană pentru inovare de ruptură, așa cum au știut să facă Statele Unite cu DARPA în timpul cuceririi spațiului. Această ambiție trebuie să fie a noastră. Astăzi avem o deschidere unică pentru a o face. Să ne fixăm această ambiție, să finanțăm cercetarea în domenii noi precum inteligența artificială, să acceptăm asumarea riscului. Această agenție ar pune Europa în poziția de inovator și nu de urmăritor.

Și în loc să ne plângem că marii campioni ai digitalizării sunt astăzi americani, mâine chinezi, să ne creăm condițiile pentru a crea campioni europeni, să știm cum să inventăm în această bulversare globală siguranța și reglementările eficace. Vreau o Europă care să reușească în această tranziție digitală, dar care afectează atât reperele noastre, cât și organizațiile noastre economice și sociale. Astăzi acest continent digital nu are standarde sau mai exact, el are o lege, legea celui mai puternic. Depinde de Europa să definească cadrul de reglementare astfel încât să nu se supună de fapt legii celui mai puternic care se importă la noi.

Proiectul privind piața unică digitală este, prin urmare, o oportunitate unică pe care trebuie să o sesizăm pentru a construi modalitățile care ne vor permite să apăram regulile care protejează libertățile individuale și respectarea secretului la care fiecare are dreptul, care ne vor permite să protejăm datele economice ale întreprinderilor noastre și care ne vor permite să creăm mai precis reglementarea europeană care va proteja în același timp oamenii, întreprinderile într-un mod legitim, care va permite actorilor europeni să se manifeste pe o piață echitabilă și care va permite, de asemenea, compensarea dezorganizărilor profunde ale economiei tradiționale pe care această transformare o creează uneori. Din acest punct de vedere, marile platforme digitale, protecția datelor se află în centrul suveranității noastre.

Și același lucru este valabil și pentru fiscalitate. Trebuie să avem această dezbatere! De ce? Pentru că eu cred cu tărie în această economie de inovare, cred cu tărie într-o lume deschisă, dar această lume deschisă are valoare doar dacă competiția care se desfășoară acolo este loială! Și nu putem accepta să avem actori europeni care sunt impozitați și actori internaționali care nu sunt, actori din sfera digitală care nu au nici o taxă și care concurează cu actorii economiei tradiționale care plătesc taxe!

Ca atare, Franța a început împreună cu partenerii săi să promoveze la nivelul miniștrilor economiei și finanțelor o inițiativă pe care sper că o vom vedea reluată la nivelul șefilor de stat și de guvern, impozitarea valorii create acolo unde se produce, ceea ce ne va permite revizuirea profundă a sistemelor noastre fiscale, impozitarea fără concesii a întreprinderilor care se implantează în afara Europei în unicul scop de a se sustrage de la impozitare. Această taxă este corectă pentru că impozitează peste tot valoarea care este creată într-o țară și aceasta amintește pur și simplu de un element fundamental al filozofiilor noastre comune și democratice, și anume că există bunuri comune de finanțat și că toți actorii economici trebuie să contribuie la aceasta. Nu se poate să existe actori ai noii economii care să fie pasageri clandestini ai lumii contemporane pentru că această nouă economie, se știe, creează și ea dezorganizare, inegalități, perturbă teritoriile și, prin urmare, creează situații care presupun compensații și susținere pe care autoritățile publice trebuie să își permită să le rezolve. Prin urmare, este corect și legitim faptul că acumulând profit pe altundeva aceasta să participe la această solidaritate acolo unde creează valoare.

Vedeți, ceea ce vreau eu pentru Europa nu este să reușească pur și simplu în această tranziție digitală, ci să construiască un cadru echitabil pentru aceasta, un cadru care să ne permită să ne apăram valorile, fundamentele civilizării care sunt ale noastre și echilibrele economice indispensabile. De aceea, în această Europă digitală trebuie să ne apăram și drepturile de autor, trebuie să apăram oriunde există valoarea creată de către cel care creează cu adevărat. Aceasta nu este o dezbatere a unei alte epoci, nu este o dezbatere, iertare pentru această familiaritate, demodată, dreptul de autor. Franța este stigmatizată spunând: „Știm ce ne vei spune, ne vei spune despre drepturile de autor”. Producătorii talentați care vin din întreaga Europă o știu, dacă nu avem imaginarul european, și mă voi întoarce la asta în câteva momente, Europa nu mai este ea însăși, dar acest lucru este, de asemenea, un element de justiție.

Tehnologia digitală ar fi, prin urmare, singurul continent în care valoarea creată nu este la cel care o creează cu adevărat, ci la cel care o transportă, la cel care o dirijează până la consumatorul său final? Haideți, dacă suntem astăzi aici, dacă am relevat toate provocările pe care le-am menționat mai devreme, dacă stăm drepți, este pentru că am avut emoții, o cultură comună, pentru că cei care sunt purtătorii în sens etimologic a ceea ce ne ține cu adevărat, adevărata autoritate din Europa sunt autorii. Drepturile de autor trebuie apărate în acest spațiu digital contemporan. Și asta este demnitatea Europei, este capacitatea sa de a exista și de a nu se dizolva într-un continent al celor care seamănă unii cu alții; pentru a reuși această tranziție trebuie să apărăm remunerația echitabilă a tuturor autorilor și toate formele de creație din lumea digitală.

Suveranitatea, pe scurt, este puterea economică industrială și monetară. A face din inima Europei o putere economică și industrială, asta, bineînțeles, trece prin politica energetică și politica digitală pe care tocmai le-am evocat. Presupune, de asemenea, urmărirea unei politici spațiale ambițioase și consolidarea unei industrii europene competitive pe plan mondial. Dar o putere economică durabilă nu poate fi construită decât în jurul aceleiași monede, motiv pentru care sunt profund atașat proiectului zonei euro. Nu văd zona euro blamabilă, îmi pare rău pentru asta și cred, de altfel, că nu alină și nici nu face plăcere niciunui membru al Uniunii europene din afara zonei euro că aceia care împart această monedă nu îndrăznesc să spună că o împart pentru a face ceva cu ea.

Pornind de la această Uniune Economică și Monetară, în sânul ei, putem crea inima unei Europe integrate. Aud întrebările și preocupările legate de acest subiect și vreau să fiu clar: problema fundamentală nu este un mecanism care prin magie ar rezolva toate problemele, dacă ar fi existat deja l-am fi creat. Nu este vorba despre punerea în comun a datoriilor noastre din trecut, nu este vorba despre rezolvarea problemelor finanțelor publice ale unui stat sau altui stat, provocarea constă în reducerea șomajului care încă lovește unul din cinci tineri din zona euro. Prin urmare, este o strategie economică și politică pe termen lung de care avem nevoie, provocarea noastră în centrul zonei euro este de a ști cum să facem această zonă o putere economică care să concureze cu China și cu Statele Unite și cum vom reuși să rezolvăm ceea ce nu am reușit să facem timp de zece ani, să creăm locuri de muncă și să facem o generație, aceea a tineretului de azi, să nu mai fie o generație condamnată la șomaj prin disfuncționalitățile noastre, prin dezechilibrele noastre!

Deci, pentru a face acest lucru toată lumea trebuie să își asume responsabilitatea în țara sa, de aceea în Franța am inițiat reforme fără precedent, le-am anunțat, guvernul le pune în aplicare. Reformele de pe piața muncii, formarea profesională și finanțarea economiei vor permite creștere, locuri de muncă și vor face ceea ce trebuie să facem la noi. Pentru că nu am fi ascultați nicio secundă dacă ambițiile noastre europene nu ar servi decât pentru a ne rezolva problemele interne, nu despre asta este vorba și nu permit nimănui din Europa, ținând cont de ceea ce suntem pe cale să facem în Franța, să încerce să explice că Franța de astăzi nu are legitimate pentru a propune. Noi facem reformele, ne transformăm țara, dar facem acest lucru cu o aspirație europeană. Eu nu am o linie roșie, am doar orizonturi.

Această responsabilitate pe care o avem în țara noastră, mi-o asum și mi-o voi asuma, pentru că este interesul Franței și al Europei, dar avem nevoie și de reguli și de instrumente comune. Avem nevoie de convergență și stabilitate prin intermediul reformelor naționale, dar și prin coordonarea politicilor noastre economice și un buget comun. Dacă vrem să reducem divergențele și să dezvoltăm avuția noastră comună – tot ce am menționat anterior, securitatea, protecția împotriva migrației, tranziția digitală, tranziția ecologică, o politică reală de dezvoltare și parteneriat – aceste bunuri comune și în primul rând moneda, trebuie finanțate. Așadar, avem nevoie de mai multe investiții, avem nevoie de mijloace de stabilizare în fața șocurilor economice, un stat nu se poate confrunta singur cu o criză atunci când nu mai decide politica sa monetară. Și din toate aceste motive, da, avem nevoie de un buget mai puternic în inima Europei, în inima zonei euro.

Resursele acestui buget vor trebui să reflecte această ambiție. Impozitele europene în domeniul digital sau al mediului pot constitui astfel o adevărată resursă europeană pentru finanțare cheltuielilor comune. Și, dincolo de aceasta, trebuie să ne gândim la alocarea parțială a cel puțin unei taxe la acest buget, de exemplu, impozitul pe profit după realizarea armonizării sale.

Solidaritatea pe care o implică un buget nu poate fi realizată decât cu o mai mare responsabilitate, care începe cu respectarea regulilor pe care ni le-am stabilit și cu punerea în aplicare a reformelor necesare.

De asemenea, un buget nu poate funcționa decât cu conducere politică puternică de către un ministru comun și un control parlamentar exigent la nivel european. Numai zona euro cu o monedă puternică și internațională poate oferi Europei cadrul unei puternice economii mondiale.

Deci, să abordăm problema în direcția cea bună: dacă moneda euro este destinată să devină moneda tuturor statelor Uniunii atunci când acestea îndeplinesc criteriile, să construim fără întârziere o zonă euro puternică, eficace, solidară și de această putere vor beneficia mâine toți cei care i se vor alătura.

În fond, chestiunea care se pune aici este chestiunea unității. Această unitate europeană de la reconcilierea franco-germană la reunificarea dintre Est și Vest este cea mai mare realizare și cel mai valoros atu al nostru. De asemenea, pe lângă aceste șase bătălii pentru suveranitate, lupta pentru unitate este cea pe care vreau să o conduc. Nu vom avea o Europă puternică și suverană dacă nu va fi unită, conștientă de sine, coerentă. A pierde această unitate înseamnă a ne asuma riscul de a ne întoarce la dezbinările noastre mortale și la hegemonia distructivă. Asigurarea unității fără a căuta uniformitatea, iată provocarea noastră.

Europa celor douăzeci și opt nu poate funcționa ca Europa celor șase și proiectul nostru, viitorul popoarelor noastre nu poate consta în căutarea celui mai mare numitor comun. Prin articularea constantă a ambiției de a conduce a câtorva și respectul față de ritmul fiecăruia vom crea dorința de a merge mai departe și Europa va progresa în beneficiul tuturor. Pentru a crea această unitate, fără să ne temem de moștenirea precursorilor, avem două baze solide, solidaritatea și cultura. Asupra solidarității vreau să insist, deoarece timp de zece ani în Europa am vorbit mult despre responsabilitate, dar am uitat solidaritatea dintre noi.

Europa și chiar piața unică, care îi este baza, nu este cursa celui care cere mai puțin; asta am crezut la începutul anilor 1990 distorsionând ambiția pieței comune, lăsând să se creadă că piața comună a fost regula celui care cere mai puțin, era dictatura unei piețe care nu mai știa unde mergea! Nu, piața comună, chiar spiritul Europei, este, după cum a spus Jacques DELORS, „concurența care stimulează, cooperarea care consolidează și solidaritatea care unește”. În același timp. Trebuie să găsim spiritul acestui echilibru, fără de care concurența fără reguli va deveni dezbinare fără întoarcere.

Acesta este sensul luptei pe care o duc astăzi pentru a revizui directiva privind munca detașată, nu este un fapt secundar într-un moment în care Franța se luptă pentru a-și reforma piața forței de muncă. Trebuie să dăm o mai mare vitalitate dialogului social, dar nu o voi face niciodată dacă nu știu cum să-i apăr pe cei care lucrează confruntându-se cu dumpingul social. Or, astăzi Europa nu oferă protecție împotriva dumpingului social, astăzi am permis să se instaleze o piață europeană, care deformează însăși filozofia unității pieței muncii noastre. Nimeni nu este mulțumit de această situație și ori de câte ori m-am deplasat prin Europa, am constatat asta.

Această luptă pentru revizuirea acestei directive este o luptă pentru mai multă justiție și convergență socială în Europa. Prin urmare, salut propunerea lui Jean-Claude JUNCKER de a crea o Autoritate europeană de control care să verifice respectarea normelor, este o necesitate, dar trebuie să mergem mai departe și să construim un proiect real de convergență fiscală și socială.

Ca atare, am două propuneri concrete. Primul privind impozitul pe profit: am început, dar trebuie să accelerăm armonizarea acestei taxe; iar între Franța și Germania următorii patru ani ar trebui să permită finalizarea acesteia. Avem ocazia unui mandat clar, să o terminăm. Dar dincolo de aceasta, în Uniunea Europeană, nu putem avea o așa divergență a ratelor impozitului pe profit. Această divergență fiscală alimentează, de asemenea, o formă de dezbinare, ne dezintegrează modelele și slăbește întreaga Europă.

De aceea, doresc să putem defini, prin următorul buget european, în 2020, o serie de rate care să angajeze statele membre. Respectarea acestor rate ar condiționa accesul la fondurile europene de coeziune, deoarece nu putem beneficia de solidaritatea europeană și juca împotriva celorlalți. În acest sens, salut Comisia Europeană, care a început în ultimele luni să se miște și care, prin activitatea lui Margrethe VESTAGER și Pierre MOSCOVICI, a început să scuture unii actori sau anumite țări. Trebuie să mergem mai departe, nu putem avea fonduri structurale care să finanțeze scăderea ratelor impozitului pe profit. Europa merge înapoi, Europa se destrămă.

A doua propunere este să putem defini o convergență socială reală și să ne putem apropia progresiv modelele noastre sociale, profund compatibile cu competitivitatea noastră globală. Nu vreau să ne opunem acestor ambiții, de ce? Deoarece priviți lumea așa cum este, în urmă cu câțiva ani unii au spus „știți, să avem un proiect european este o idee proastă pentru noi, pentru noi competitivitatea este prioritară”; cei care au încercat și-au pierdut poporul. Ce a spus poporul britanic în momentul Brexitului? Clasa de mijloc britanică a spus „îmi place competitivitatea voastră, dar nu mă interesează, atractivitatea orașului Londra nu este pentru mine”. Ce a spus poporul american dacă îl ascultăm cu atenție? Această Americă este deschisă tuturor din toate vânturile, ”această competitivitate pe care ne-ați explicat-o, nu este făcută pentru noi cei din clasa de mijloc”. Se produce o repliere care vine de acolo, de peste tot unde democrațiile au ajuns la capătul acestei ambiții unice de a crea competitivitate fără justiție, care și-a atins limitele.

Așa că în Europa avem nevoie să reconstruim gramatica unui model social renovat, nu cel al secolului al XX-lea, nu al unei economii de recuperare, nu. Ci trebuie să îi gândim termenii și să o construim la nivel european, o scară potrivită pentru a conduce această bătălie. Prin urmare, doresc, ca începând chiar cu luna noiembrie, să avem o discuție concretă cu privire la ceea ce este acest soclu social european și pentru a-l construi doresc să construim și reguli de convergență. Ar trebui să definim un salariu minim adaptat la realitatea economică a fiecărei țări și să intrăm treptat în această logică pentru a le face convergente.

Nivelele noastre de contribuții sociale sunt astăzi prea disparate; astăzi, când un lucrător este detașat într-o altă țară, principala sursă de inegalitate sunt contribuțiile. Din acest motiv, dincolo de reforma muncii detașate pe care sper să o realizăm până la sfârșitul anului, propun să se plătească cel mai înalt nivel de contribuții, dar în beneficiul țării de origine. Acești bani vor alimenta un fond de solidaritate care va aduce beneficii țărilor mai puțin bogate pentru a le ajuta în eforturile de convergență.

În lunile următoare trebuie să definim, într-un mod simplu și adaptat, criterii pentru o convergență socială care să permită, pe de o parte, structurarea dezbaterii bugetare pentru anul 2020 pentru a construi o mai mare coerență a fondurilor structurale și, pe de altă parte, structurarea accesului la piață și la acest buget al Europei centrale pentru că prin această convergență trebuie să conjugăm solidaritatea pe care am menționat-o mai devreme.

Aceasta este solidaritatea care unește: Europa dreaptă, protectoare și ambițioasă. „A uni oamenii”, spunea MONNET sobru. „A trăi colegial”, spunea SORBON. Cu același obiectiv. La asta trebuie să ne întoarcem întotdeauna.

Cel mai puternic liant al Uniunii va fi întotdeauna cultura și cunoașterea. Această Europă în care fiecare european își recunoaște destinul în profilul unui templu grecesc sau al zâmbetului Mona Lisei, care a putut experimenta emoții în întreaga Europă, citind MUSIL sau PROUST, această Europă a cafenelelor despre care vorbeste STEINER , această Europă despre care SUARES a spus că este „o lege, un spirit, un obicei”, această Europă a peisajelor și a folclorului, această Europă despre care ERASME, care se zice că i-ar fi fost învățător, spunea că ar trebui să cerem fiecărui tânăr ”să străbată continentul pentru a învăța alte limbi” și „a se descotorosi de natura sa sălbatică”, această Europă, traversată de atâtea războaie, conflicte: ceea ce o ține este cultura sa.

Fragmentarea noastră este doar superficială. Ea este cea mai bună șansă a noastră. Și în loc de a blama mulțimea exagerată a limbilor noastre, trebuie să o transformăm într-un atu! Europa trebuie să fie acest spațiu în care fiecare student va trebui să vorbească cel puțin două limbi europene până în 2024. În loc să regretăm fragmentarea țărilor noastre, să întărim schimburile! În 2024, jumătate dintr-un grup de vârstă trebuie să fi petrecut cel puțin șase luni într-o altă țară europeană înainte de a împlini 25 de ani. Fie ca student, fie ca ucenic. Și asta chiar acolo unde unii pionieri, la Bologne, Montpellier, Oxford sau Salamanca, au crezut în puterea studiului, a gândirii critice și a culturii, vreau să fim la înălțimea acestui proiect.

Propun crearea de universități europene care să fie o rețea de universități din mai multe țări europene, care să pună în aplicare o programă în care fiecare dintre studenții lor să studieze în străinătate și să urmeze cursuri în cel puțin două limbi. Universități europene care vor fi, de asemenea, locuri de inovare educațională, de excelență în cercetare. Trebuie să ne stabilim, până în 2024, să construim cel puțin douăzeci de universități. Dar trebuie, chiar din anul universitar următor, să le structurăm pe primele, cu veritabile semestre europene și diplome europene.

Și aceste legături trebuie să fie create încă din liceu. Doresc să ne angajăm într-un proces de armonizare sau de recunoaștere reciprocă a diplomelor de învățământ secundar. Așa cum am făcut pentru studenți procesul Bologna, să lansăm astăzi procesul Sorbona care să permită parcurgerea unei programe reale care permite schimburi, schimbări și tranziții în întregul sistem secundar european.

Deoarece, așa cum ne-a amintit MOUNIER, „universalul vorbește oamenilor în mai multe limbi, fiecare dintre acestea dezvăluind un aspect original”. Prin aceste inițiative, nu vă propun acte de rezistență. Ci acte de cucerire pentru generațiile viitoare. Pentru că ceea ce rămâne în cele din urmă este ceea ce unește oamenii! Este vorba de această viață colegială pe care ați trăit-o în Paris, Milano, Berlin sau Gdansk! Asta este ceea ce contează, ce constituie acest liant european, acest fir indivizibil care ține Europa, care face ca atunci când guvernele se ceartă, când politicile uneori nu sunt la fel, să existe femei și bărbați care produc poveștile comune.

Dar mai presus de toate, vreau să vă fac să înțelegeți limpede că generațiile voastre trebuie să conjuge această Europă în mai multe limbi! Europa multilingvismului este o șansă fără precedent. Europa nu este o omogenitate în care fiecare ar trebui să se piardă. Această sofisticare europeană este această abilitate de a gândi la fragmentele Europei fără de care Europa nu este niciodată ea însăși. Și asta este ceea ce face ca pretutindeni, atunci când un european călătorește, el să fie ceva mai mult decât un francez, un grec, un german sau un olandez. El este un european pentru că el are deja în el acea componentă universală pe care o ascunde Europa și multilingvismul său.

Europa trebuie să existe prin aceste limbi și va fi purta întotdeauna intraductibilul. Și asta trebuie să ducem cu noi. Dezbaterea politică și jurnalistică este hrănită de acest intraductibil. Știți, vă fac o mărturisire: mâine, unii și alții vor dori să vadă micile divergențe, discuțiile pe care le va stârni acest discurs și cei care nu au idei vor încerca să vadă toate blocajele , spunând „uite, acolo” … Aceste blocaje, le-am găsit adesea, uneori există, dar de cele mai multe ori nu sunt blocaje fundamentale. Acestea sunt părți ale acestui intraductibil. Este o diferență de limbă, de cultură. Este ceea ce face ca atunci pronunți cuvântul „datorii”, acesta să nu aibă neapărat același sens și aceleași implicații în Franța și Germania! Acest lucru trebuie luat în considerare când vorbim.

Dezbaterile noastre politice sunt întotdeauna mai complicate în Europa decât în restul lumii. Pentru că, într-o oarecare măsură, Sisiful european trebuie să care întotdeauna intraductibilul. Dar acest intraductibil este șansa noastră! Este partea misterului care există în fiecare și este partea de încredere care există în proiectul european. Este faptul că, la un moment dat, nevorbind aceeași limbă și având această proporție de necunoscut și de diferență ireductibilă, ne hotărâm să acționăm împreună, când ar fi trebuit să ne separăm. Eu revendic această parte de intraductibil, de diferență ireductibilă, pentru că vreau să-l imaginez pe Sisif fericit.

Și pentru că, în principiu, circulația ideilor și a oamenilor, ceea ce tineretul european va trebui să care, să vrea pentru Europa, este ceea ce ne-a unit mereu, mai mult decât rigiditatea regulilor sau frontierelor. De aceea trebuie să avem încredere în Europa, în ceea ce am învățat unul de la celălalt de-a lungul secolelor, pentru a găsi calea către această unitate.

În cele din urmă, esența proiectului european este democrația. Spun chiar că este cea mai mare putere, adevărata sa hrană. Ca și anii 1930, democrația este acuzată de slăbiciune. Astăzi există în Europa o fascinație pentru democrațiile „antiliberale”. Există o fascinație pentru un unilateralism brutal, deoarece Europa ar fi devenit ineficace și, odată cu ea, democrația. Este opusul a ceea ce voi apăra fără întrerupere.

Suveranitatea, unitatea și democrația sunt, pentru Europa, inseparabile. Și cei care cred că putem alege suveranitatea fără democrație se înșeală! Cei care cred că putem pur și simplu, anecdotic, să oferim „gadgeturi” democratice fără să ne dorim un proiect de suveranitate și unitate se înșeală cu atât mai mult! Trebuie să purtăm cu noi acest triptic inseparabil.

V-o spun cu tărie în această după-amiază, am întors pagina unei forme de construcție europeană. Părinții fondatori au construit Europa la adăpostul popoarelor, pentru că ele erau o avangardă luminată, pentru că poate au putut să o facă și au avansat demonstrând că asta a funcționat. S-au bucurat probabil de o încredere pe care guvernanții nu o mai au exclusiv, așa este. Ei au trăit în alte vremuri când mijloacele de comunicare nu erau aceleași.

Această pagină s-a spulberat sub îndoiala democrației europene, cea pe care „nu-urile” la referendumurile francez și olandez ne-au făcut să o trăim. Și cred că nu am avut dreptate încercând să facem Europa să avanseze în ciuda popoarelor. A existat un moment în care ne-am gândit că ar trebui, ca să zicem așa, să înghesuim democrațiile făcând Europa să meargă înainte în ciuda tuturor. A fost o greșeală și această greșeală a fost dublată de absența unor propuneri: le-am forțat mâna și le-am spus: „Feriți-vă, nu mai facem propuneri și nu mai venim să vă cerem părerea”. Și ne-am întors la această „înghețare” în care Franța, ca multe altele, se temea să propună pentru că îi era frică de un lucru inexprimabil, de ceva groaznic: schimbarea tratatului.

Inexprimabilul german este transferul de finanțare; inexprimabilul francez este schimbarea tratatului. Dacă vrem să aducem Europa în timp, vreau să asigur pe toată lumea că vom aborda ambele aspecte, dar nu trebuie să ne mai fie teamă de popoare. Pur și simplu, ca metodă, nu trebuie să mai ferim Europa de acestea. Dar nu trebuie să cădem în capcana populiștilor sau a extremiștilor, care constă în a spune ”hai să punem direct întrebarea într-o manieră simplistă: da sau nu?”. Răspunsul e cunoscut, e întotdeauna ”nu”, oricare ar fi întrebarea. Trebuie să relansăm proiectul european, prin și cu poporul, cu o exigență democratică și mai puternică decât o simplă întrebare cu două variante de răspuns.

Prin urmare, dacă vrem să avansăm din nou, vreau să o facem prin convenții democratice care vor face parte integrantă din reconstrucția europeană. Doresc ca odată ce vom defini termenii simpli ai unei foi de parcurs împărtășite de principalele guverne care vor fi pregătite să meargă în această direcție, să putem, în următoarele șase luni, anul viitor, să organizăm în toate țările care doresc acest lucru o dezbatere amplă în jurul acelorași chestiuni pentru a identifica prioritățile, preocupările, ideile care vor alimenta foaia de parcurs pentru Europa de mâine. Să reașezăm lucrurile în ordinea corectă, în loc de a întreba, la capătul puterilor, paralizați de fantasme și lipsă de înțelegere, dacă este da sau dacă e nu, pe un text ilizibil, scris în secret, să organizăm o dezbatere deschisă, liberă, transparentă, europeană pentru a construi acest proiect care oferă, în final, un conținut și o miză alegerilor europene din 2019.

Și spun clar: toți cei care se tem de asta au devenit prea obișnuiți cu ideea că proiectele inteligente sunt construite în complexitate și opacitate: acest lucru nu este adevărat. Voi toți cei care ați căzut în capcana acelora care urăsc Europa, mergeți să-i întrebați pe mulți dintre fermierii care suferă astăzi, ei vă pot spune: „Europa, nu mai vreau Europa”. Frontul Național din Franța se hrănește din asta! Dar începeți să intrați în discuție, „Bine, dar ce vreți? Ce vă va proteja mai bine? “. Ei vor uneori o altă Europă! Dar ei înșiși vor ajunge la ideea că Europa îi va proteja mai bine decât o politică națională absurdă.

Această dezbatere exigentă este una care ne va ajuta, de asemenea, să găsim firul și necesitatea multor politici comune! Să nu ne fie frică de asta. Dar mai presus de toate, să nu ne temem să avem o dezbatere europeană pentru alegerile din 2019! Și pot auzi deja pe toți cei care, timorați, s-au obișnuit cu ideea că alegerile europene nu ar fi decât un ansamblu de dezbateri naționale. obișnuințe mărunte prin care ne punem pionii noștri, în care nu vorbim despre Europa, ci despre toate pozițiile noastre. Să alimentăm alegerile europene cu un proiect și să vedem cine este pentru și cine este împotrivă! Și hai să avem o dezbatere democratică asupra acestuia.

Tot pentru a construi acest spațiu democratic neterminat, susțin pentru 2019 liste transnaționale care vor permite europenilor să voteze pentru un proiect coerent și comun. Cum? Și aici acord paternitatea acestei idei câtorva din această sală … Britanicii au decis să ne părăsească, eliberând 73 de posturi de deputați europeni. Avem o alegere simplă: să ne împărțim prada, cu eleganță și demnitate; și să decidem că Europa, în lipsa unui suflu comun, este un administrator de co-proprietate; cu o cheie de distribuție studiată cu multă știință ne vom împărți posturile de deputat lăsate vacante. Sau veți decide că acești 73 de deputați ar trebui să fie răspunsul european la Brexit. Și acesta va fi o listă transnațională pe care votăm aceeași parlamentari europeni în întreaga Europă. Mă prind!

Și tuturor marilor partide europene care ne-au explicat că ar fi minunat să avem un „Spitzenkandidat/candidat de vârf” pentru Comisia Europeană, care să vrea să comunitarizeze, să europenizeze aceste alegeri, le spun: „Mergeți cu raționamentul până la sfârșit! Nu vă fie frică! Faceți adevărate alegeri europene! Nu vă faceți calcule pentru interesele voastre de ieri! Haideți!” Veți constata astfel, și unii și alții la nivel european, ceea ce a apărut evident în Franța în luna mai a anului trecut, și anume că ceea ce vă ține uneori în partide comune nu mai există. Asta pentru că relația dvs. cu Europa nu mai este aceeași, în cadrul acelorași partide mari. Asta pentru că nu mai credeți în aceleași lucruri.

Nu voi lăsa acestor mari partide europene monopolul dezbaterii privind Europa și alegerile europene! Pentru că este necesar ca cetățenii să o reînnoiască, în mod cinstit, de jos, prin adevăr. Și sper că la următoarele alegeri, adevăratul pas înainte să fie că jumătate din Parlamentul European este ales pe aceste liste transnaționale.

Adesea, Franța a văzut acest Parlament ca pe a doua divizie a politicii naționale și o spun aici, în fața mai multor parlamentari francezi și parlamentari europeni. Este o greșeală gravă. Dacă vrem să construim o Europă suverană, să punem în comun competențe pentru a fi mai puternici, să facem politica noastră comercială mai transparentă, să controlăm bugetul de care avem nevoie pentru zona euro, acest Parlament al europenilor trebuie să fie creuzetul proiectului nostru comun.

Această ambiție trebuie să fie proiectul nostru politic cu un orizont: 2024, menținând simultan urgența de a acționa și direcția pe termen lung.

În 2019, europenii își vor alege deputații. Acesta va fi momentul Brexitului. Va fi, de asemenea, dacă lansăm acum reînnoirea Europei, un moment de încredere regăsit în viitorul nostru. Cu un mandat clar, deputații noștri europeni trebuie să acționeze pentru a transforma Europa. Și cinci ani mai târziu, va fi o Europă nouă pe care ei vor trebui să o lase celor 500 de milioane de europeni.

La câteva săptămâni după alegerile europene, Parisul va găzdui Jocurile Olimpice. Dar nu Parisul va fi cel care va fi gazda. Va fi Franța și cu ea, Europa, care vor face să trăiască spiritul olimpic născut pe acest continent. Va fi un moment unic de adunare, o minunată ocazie de a sărbători unitatea europeană. În anul 2024, va răsuna Imnul bucuriei, iar drapelul european va fi arborat cu mândrie alături de emblemele noastre naționale.

De aceea, această dezbatere, această aspirație trebuie susținute acum. Acesta este momentul potrivit. Trebuie construit pentru alegerile europene din 2019. Este momentul potrivit! Și acest mandat din 2019 până în 2024 este cel al transformării europene. Cei care vă spun că trebuie să așteptăm, vă spun că trebuie să așteptăm de ani sau de decenii. Procrastinarea este vărul acestei apatii pe care am menționat-o mai devreme. Vor să-și mai dea o șansă! Suntem hărțuiți! Există amenințări! Îndrăzneala este singurul nostru răspuns. Ambiția reînnoită este singura opoziție. Să nu ne fie frică, să mergem mai departe.

Cu ce va semăna această Europă din 2024? Eu am spus: unitatea Europei este fundamentul acestei reînnoiri. În viziunea mea, Uniunea Europeană în 2024 va fi concentrată în jurul a doi piloni. Primul: valorile democrației și ale statului de drept. Nu sunt negociabile, nu sunt „à la carte”. Cu privire la valori, nu poate exista o Europă cu două viteze. Ele sunt fermentul unității și al libertății noastre. Ca atare, doresc să recunosc munca constantă a Comisiei din ultimele luni, în special cea a lui Frans TIMMERMANS.

Al doilea pilon este piața unică, care rămâne cea mai bună garanție a puterii noastre, a prosperității noastre și a atractivității noastre. Lucrările de simplificare inițiate acum trei ani de actuala Comisie trebuie continuate și extinse. Sper că vom relua dezbaterea europeană pe care am lansat-o înainte de votul britanic.

Avem nevoie pentru cei 28 de o Europă mai simplă, mai transparentă și mai puțin birocratică! Dacă puterea legii este forța Europei, abundența normelor precipită respingerea ei. Să trecem, împreună cu lideri de afaceri, ONG-uri, grupuri de cetățeni la revizuirea progresivă a regulilor europene pentru a verifica dacă acestea sunt adaptate, înțelese și utile.

Simplă, eficientă, protectoare, piața unică trebuie să redevină acest spațiu de convergență mai mult decât de concurență. Și este valabil și pentru interfața sa externă, care este politica comercială. Aud ambițiile unora, dar le spun: „Atenție, sunt gata să vă urmez, dar cu condiția ca această politică comercială să fie reînnoită profund, să fie profund schimbată. Nu vreau noi negocieri comerciale cu regulile de ieri, care ne-a condus la situațiile absurde pe care le avem astăzi cu privire la acordul Europa-Canada „. Avem nevoie de transparență în negocierile și punerea în aplicare a acordurilor comerciale. Avem nevoie de exigență socială și de mediu în dezbaterile noastre comerciale. Și avem nevoie de reciprocitate prin crearea unui procuror comercial european, responsabil de verificarea respectării regulilor de către concurenții noștri și de sancționarea fără întârziere a tuturor practicilor neloiale.

Pentru a funcționa mai bine, această Uniune Europeană nu poate scăpa de problema instituțiilor sale. Nu vom putea continua cu o Comisie cu aproape 30 de membri, ca și cum fiecare ar trebui să aibă grijă de interesele țării sale. Acesta nu este nici sensul, nici spiritul proiectului european. O comisie cu 15 membri va trebui să fie orizontul nostru și pentru a merge mai departe, să fim simpli: pentru început, marile țări fondatoare să renunțe la comisarii lor! Vom da exemplu. Acest lucru va permite concentrarea competențelor, mai degrabă decât fragmentarea acestora.

Această Uniune bazată pe piață și pe lege are vocația lărgirii în câțiva ani. De ce? Deoarece această Uniune Europeană, bazată pe aceste valori și pe piața unică, astfel simplificată, reconstruită, mai aproape de cetățenii noștri, mai exigentă în materie comercială, este o Europă a cărei granițe nu sunt definitive.

Această Uniune, al cărui acquis și exigențe democratice le respectăm, va trebui să se deschidă către țările din Balcani. Pentru că Uniunea noastră rămâne atractivă și aura ei este un factor esențial de pace și stabilitate pe continentul nostru. Acestea vor trebui să respecte condițiile stabilite, dar să le ancorăm la Uniunea Europeană astfel reproiectată, este o condiție ca acestea să nu întoarcă spatele Europei pentru a se îndrepta spre Rusia sau spre Turcia, sau spre puteri autoritariste care nu apără valorile noastre de azi.

În același mod, în această Uniune recentrată pe valori intransigente, o piață eficientă, în câțiva ani, dacă dorește, Regatul Unit își va putea găsi locul său. De aceea nu m-ați auzit vorbind despre Brexit în după-amiaza asta. Discuțiile care sunt în curs de desfășurare nu definesc viitorul Europei. Dar, în această Uniune reproiectată, simplificată pe care o propun, nu îmi pot imagina că Regatul Unit nu și-ar putea găsi locul.

Dacă putem accepta această extindere solicitantă, aceasta se datorează și faptului că baza consolidată a Uniunii Europene va permite o mai mare diferențiere. Și îmi asum în totalitate această filozofie. Europa este deja pe mai multe viteze, să nu ne fie frică să o spunem și să o dorim! Asta pentru că cei care merg mai repede nu îndrăznesc să înainteze pentru că au pierdut gustul, pentru că ceilalți i-au urmărit avansând și au sfârșit prin a-și spune: „nu pare să fie prea bine cu această avangardă a Europei, nu mai îndrăznesc nici măcar să se întâlnească, nu mai îndrăznesc să propună, nu mai îndrăznesc să se angajeze la mai mult”.

Nu, să mergem către aceste diferențieri, către această avangardă, această inimă a Europei despre care am vorbit mai devreme. În ceea ce privește toate provocările noastre majore, trebuie să avansăm prin accelerarea ritmului și creșterea ambițiilor noastre. Nici o țară nu trebuie exclusă din această dinamică, dar nici o țară nu trebuie să poată bloca pe cei care doresc să avanseze mai repede sau mai departe.

O spun aici, reluând propunerile lui Mario MONTI și Sylvie GOULARD făcute acum câțiva ani, ideea că cel care vrea mai puțin poate bloca pe ceilalți este o erezie. Să acceptăm aceste multiple diferențe și, ca în orice moment cheie din istoria sa, Europa va avansa mai întâi prin determinarea câtorva. Această ambiție nu este niciodată o sursă de excluziune, este un ferment al unității și suveranității europene.

Momentul în care Franța a decis pentru Europa nu a existat niciodată, cu excepția fantasmelor unor naționaliști derutați. Momentul în care Franța aspira să decidă pentru Europa ar fi putut exista, nu este ceea ce vreau să fac. Dar momentul în care Franța propune pentru a merge înainte cu Europa și cu toți europenii care doresc asta, acel moment a revenit și mă gândesc în acest moment la Robert SCHUMAN, care la 9 mai 1950, la Paris, a îndrăznit să propună construirea Europei. Mă gândesc la cuvintele sale impresionante când spune: „Europa nu a fost făcută și am avut războiul.”

Așa că, astăzi, îmi asum responsabilitatea de a propune, de a merge mai departe, de a îndrăzni să vorbesc despre Europa și să găsesc pentru ea cuvinte de afecțiune și ambiție. Nu să impun, să forțez, să cer să reinventăm totul – multe lucruri au fost deja spuse, ci să-mi asum riscul de a propune o viziune coerentă, ambițioasă, de a propune o cale, un orizont mai degrabă decât de a dezbate asupra unor instrumente, de a-mi asuma riscul necesar de inițiativă.

La două zile după alegerile desfășurate la principalul nostru partener, vreau să o felicit din nou pe cancelarul Angela Merkel, cu care mă bucur să continui să lucrez pentru că împărtășim același angajament european și știu că și angajamentul său față de Europa. Știu, de asemenea, durerea de a vedea că discursurile naționaliste și pline de ură au câștigat atâtea voturi. Dar știu că răspunsul său nu va fi nici retragerea, nici timiditatea. Știu că, așa cum a făcut-o de fiecare dată când țara sa s-a confruntat cu provocări istorice, va avea aceeași reacție: îndrăzneala și simțul istoriei. Și asta este ceea ce îi propun.

Propun, de asemenea, Germaniei în primul rând un nou parteneriat. Nu vom fi de acord cu totul sau nu imediat, dar vom discuta totul. Celor care zic că sarcina este imposibilă, le răspund: voi v-ați obișnuit cu resemnarea, nu și eu. Celor care spun că e prea greu, le spun: gândiți-vă la Robert SCHUMAN, la cinci ani după un război al cărui sânge abia se usca. Tuturor subiectelor pe care le-am menționat, le putem da un impuls franco-german decisiv și concret. De ce să nu începem împreună Agenția de Inovare de ruptură, lansând un program comun de inteligență artificială care ar face din Europa motorul creșterii globale? De ce nu ne-am propune ca obiectiv până în 2024 integrarea totală a piețelor noastre, aplicând aceleași reguli întreprinderilor noastre, de la legea societăților la legea falimentului?

Acest spirit de pionierat și determinat este cel al Tratatului de la Élysée. Deci, să lucrăm și să înregistrăm aceste angajamente comune într-un nou tratat de cooperare pe care să îl putem semna împreună pentru a 55-a aniversare a tratatului fondator pe 22 ianuarie 2018. Să refacem Tratatul de la Élysée pe 22 ianuarie următor.

Această aspirație o împărtășim și cu Italia. Încă de mâine, voi fi cu președintele Consiliului, Paolo GENTILONI, și ne vom lua împreună primele angajamente în această direcție. Dar această viziune o împărtășim și cu Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Luxemburg și atât de mulți alți parteneri. Mi-am întâlnit 22 de omologi în aceste câteva luni, vreau să lucrez cu fiecare dintre ei, cu umilință, dar cu determinare, pentru că acesta este momentul nostru.

Momentul în care Franța propune a revenit și voi propune deci, tuturor celor care aderă la această dorință a unei Europe suverane, construită în jurul axelor pe care le-am descris, a unei Europe unificate și diferențiate, a unei Europe democratice, aderând la demersul convențiilor, să lansăm în săptămânile următoare un grup pentru refacerea europeană. Acesta va primi reprezentanții fiecărui stat membru voluntar și va implica instituțiile europene.

Să pornim de acum. Până în vara anului 2018, acesta va lucra pentru a clarifica și a propune măsurile care vor pune în aplicare cele șase chei ale suveranității, alimentându-se din dezbaterile care decurg din convențiile democratice.

După cum puteți vedea, ajung la sfârșitul cuvântului meu și aproape nu m-ați auzit vorbind despre instrumente. Deoarece obsesia Europei a fost de a vorbi despre tratat, buget, capacitate, mecanism, mai degrabă decât să vorbească despre proiect. Această metodă nu mai permite progresul în continuare. Schimbarea unui tratat nu este un scop în sine, este un instrument în serviciul unei aspirații. Și să abordăm lucrurile în direcția corectă, temă cu temă.

Grupul pentru refacerea europeană va identifica schimbările necesare, fără subiecte tabu. După caz, o cooperare consolidată, un acord ad-hoc, o nouă legislație vor fi necesare și, dacă proiectul o cere, o schimbare a tratatului. Sunt gata să mi le asum.

În același mod, să nu definim clubul închis față de cei și cele care ar putea participa la el, să definim calea, metoda și toate și toți cei care vor avea aspirația, voința, forța vor intra, fără a-i bloca pe ceilalți, fără a-i opri.

Aceste propuneri de acțiuni pe care tocmai le-am formulat, aceste inițiative pe care le propun partenerilor care doresc acest lucru, acest drum pe care am vrut să-l desenez înaintea voastră nu au decât o singură ambiție, să redea Europa ei însăși și cetățenilor europeni. Trebuie să-i convingem că cei 70 de ani pe care tocmai i-am trăit nu sunt rodul întâmplării, ci al unei voințe ferme ancorate într-un optimism total.

Acestei Europe, care a permis să întoarcem spatele războiului, trebuie să-i regăsim aspirația. Acum nu mai știm aproape nimic despre orașe distruse, despre acești fii separați de acele sârme ghimpate din inima Europei, de acei tați, de acele surori, de acei copii sugrumați de nenorocire. Nu mai vedem pe străzile noastre ființele pe care războiul le-a lăsat într-un doliu de neconsolat pentru că fanatismul și naționalismul au dominat un timp conștiința popoarelor.

Dar, deja, vedem mijind din nou ceea ce ar putea distruge această pace care ne hrănește. Așa că vă spun, toată această aspirație pe care o purtăm cu noi, este tresărirea conștiințelor pe care trebuie să o asumăm în momentul în care acest obscurantism se trezește în Europa pretutindeni. Să ne punem serios întrebarea despre viitorul pe care îl dorim și să avem cu toții curajul să îl construim.

Și o spun tuturor liderilor europeni, o spun tuturor parlamentarilor din Europa, o spun tuturor popoarelor europene: uită-ți-vă la epoca noastră, priviți-o în față și veți vedea că nu aveți de ales, nu aveți luxul generației care ne-a precedat și care a putut gestiona ceea ce era dobândit și abia construit. Nu aveți luxul acesteia. Aveți doar o alegere simplă, aceea de a lăsa un pic mai mult loc la fiecare alegeri naționaliștilor, celor care urăsc Europa și în cinci ani, zece ani, cincisprezece ani, ei vor fi acolo. I-am văzut deja câștigând aici!

Sau aveți posibilitatea de a vă asuma responsabilitățile, pretutindeni, și de a dori această Europă luându-vă toate riscurile asupra voastră, fiecare în țările noastre, deoarece acest atașament trebuie să-l avem, pentru că cicatricile care au însemnat Europa sunt cicatricile noastre!

Deci, trebuie să manifestăm această aspirație acum. Acum, pentru că acest timp a venit, cel al tresăririii concetățenilor noștri, mai ales că este responsabilitatea noastră pentru tineretul nostru din întreaga Europă. Responsabilitatea pe care o aleg azi conducătorii este să lase tinerii noștri în voia tuturor extremelor, să ofere tineretului nostru un viitor care nu va avea luxul nostru, acela de a ne alege propriul destin, de a expune tineretul nostru tuturor bâlbâielilor istoriei.

Așadar, spun tuturor conducătorilor Europei, oricare ar fi dificultățile noastre, oricare ar fi tresăririle, avem o singură responsabilitate, aceea la care ne obligă tineretul, aceea datorată generațiilor viitoare, aceea de le câștiga recunoștința, dacă nu vom merita disprețul lor. Eu am ales.

Vă mulțumesc.

Traducere: Manuela Lavinia Toma

Puteți accesa sinteza acestui discurs în limba franceză sau în limba engleză.